"Într-o noapte, am visat că vechiul zid care mă ocrotise în copilărie s-a alungit, mi-a dat ocol și s-a transformat în laț. Cum n-aveam curaj să mă sinucid, mă aștepta o moarte fracționată. De-atunci, m-am gîndit mereu la asta. Zidul se închidea în jurul meu și, în loc să mă apere ca altădată, mă izola din ce în ce mai mult..."

Octavian Paler - Viața pe un peron

Ne amintim cu plăcere cum în copilărie ne construiam căsuțe sub masă sau mici corturi, locuri unde să ne simțim protejați, ascunși, în siguranță. Odată ce toți copiii fac asta, se poate spune că este o nevoie interioară de a ne apăra de necunoscut, de pericolele ce pot apărea. Dar atunci totul era o joacă. Mecanismele psihice de apărare ni le-am creat să ne apărăm de emoțiile copleșitoare, pe care un copil nu le poate gestiona, așa cum are capacitatea de a o face un adult.

Tocmai de aceea se numesc mecanisme de apărare și sunt multe tipuri în funcție de experiența de viață trăită. Cu cât creștem, ele se adaugă ca niște cărămizi la zidul pe care îl construim în jurul nostru. Să ne amintim de opera rock The Wall - Pink Floyd care are același mesaj și merge pe firul vieții personajului principal care pornește din copilărie: relațiile din familie, tensiunile sau cum le numim acum bulling-ul din școală, dezamăgirile din dragoste etc. etc. Toate aceste experiențe adaugă cărămizi în zidul nostru, inițial pentru a ne apără, dar care, cu timpul, ne izolează de lume. Interesant este că nu izolarea de exterior este problema, ci, cu toate că noi îl construim în jurul nostru pentru protecție, ne izolăm de fapt de noi înșine. Pare paradoxal, dar totuși studiile psihologice arată că multitudinea de mecanisme de apărare activate ne împiedică să ajungem la sinele nostru. Ca să explic acest aparent paradox mă voi folosi de cunoașterea filosofică care îl explică într-un mod profund și de o claritate evidentă. Sartre, de exemplu vorbește de „pentru sine” (reprezintă conștiința individuală) care creează în exterior o lume „pentru sine”, ca o extensie creativă a exprimării conștiinței individuale. Ori, în condițiile în care ne izolăm de lumea pe care în mod conștient, dar de cele mai multe ori inconștient, chiar noi am generat-o, ne izolăm de fapt de noi înșine, trăim pe pilot automat, gândim ceea ce am fost învățați să gândim, creativitatea și spontaneitatea sunt reduse la minim.

Da, Octavian Paler descrie poetic starea de sugrumare lentă a lui „a fi”, „moartea fracționată” a spiritului liber, creativ. Dar procesul nu este ireversibil, tot noi suntem cei care putem dărâma zidul pe care cu multă măiestrie ni l-am construit, să identificăm cărămizile care ne mai sunt de folos și să le înlăturăm pe cele care ne limitează mișcarea fluidă în propria viață. Cărămizile (mecanismele de apărare) care ne mai sunt de folos pot reprezenta un material bun pentru o construcție conștientă și responsabilă a propriei vieți.