Iertarea este un proces personal ce se poate derula în mai multe etape, durează în timp și nu înseamnă uitarea evenimentului care a provocat lezarea, suferința. Prin iertare resemantizăm evenimentul, ne acordăm libertatea de a-l vedea din altă perspectivă. Iertarea conține și o dimensiune foarte pragmatică, deseori trecută cu vederea. Rămânem ancorați în ideea rigidă cum că, prin iertare, faci un bine nemeritat celui/celei care te-a rănit. Din punctul meu de vedere este o abordare greșită. Iertarea este despre relația mea cu celălalt. Dacă tot m-a rănit, de ce aș vrea să mai rămân conectată emoțional cu această persoană? Atunci când nu ierți, când porți în suflet amărăciunea și resentimentele ești într-o puternică legătură emoțională, de vibrație negativă, cu cel/cea care din punctul tău de vedere ți-a greșit. Ruminațiile cognitive care se derulează neîncetat cu privire la motivele care stau la baza deteriorării relației determină schimbarea stării interioare, alterarea nivelului energetic al corpului, deconectarea de la sine si duc, în timp, la somatizări în corp.

Și atunci intervine paradoxul: de ce ne facem rău tot nouă  înșine? Prin neiertare ne întoarcem împotriva noastră, pentru că îngăduim să păstrăm stările negative în corp,  să ne facem rău, poate chiar mai mult rău decât ni s-a făcut prin acțiunea declanșatoare.

Iertarea poate fi înțeleasă ca o formă de iubire de Sine și cred că merităm să ne-o acordăm, ori de câte ori simțim că este necesar.

Iertarea de sine va fi subiectul unui articol viitor.